Trenul

Trenul

-Unde vă grăbiți, domnișoară, așa? Nu vedeți că e plin de bagaje și nu aveți pe unde trece? Așteptați să ne așezăm și noi, îi spuse bătrânul proptit în ușa de la intrarea în primul vagon.

Nu îl auzise, zărise un loc liber la fereastră și se grăbea să se așeze. Alergase câțiva kilometri buni în zăpadă grea numai să prindă trenul.

– Domnișoară, mă auziți? Nu mă aude, tineretul ăsta, unde s-o grăbi…tot ca noi o să ajungă!, își spuse bătrânul în minte trăgând de geantă în stânga și în dreapta încercând să elibereze culoarul.

Simți dojeneala bătrânului, se întoarse către el cu ochii umezi și buzele înghețate murmurându-i părerea de rău, însă își continuă repede drumul către locul liber de la fereastră. Își făcu loc printre alte sacoșe și bagaje și în sfârșit se așeză încercând să respire liber. Zăpada densă și gheața făceau imposibilă intrarea automobilelor așa că alesese să parcurgă tot drumul pe jos înfruntând gerul și vântul cumplit. Alerga contopindu-și fugă cât mai departe de casă cu emoția de a nu pierde trenul și de data asta. Se uita în jur și se rușina la gândul că se așezase, deși bătrânul de la intrare stătea în picioare în față ușii. Începea să respire mai ușor în timp ce inima i se liniștea. Își dădu mănușile jos și încerca să își miște degetele foarte înghețate. Se încruntă puțin simțind durerea oaselor și își lăsă capul pe spate, lipindu-l de scaun. Respira, din nou. În jurul ei încă se auzea zarva oamenilor care mai urcau în tren, a sacoșelor călcate în picioare și a înghiontelilor celor grăbiți către alte locuri libere. Își înclină capul spre fereastră și își simți corpul mai liniștit, dezmorțindu-se, la un geam distanță de ninsoarea abundentă de afară. Fulgii, cu forma lor perfect înstelată, se uneau acum cu alții făcând mici bulgarași de zăpadă ce cădeau greu pe crengile brazilor. Albul neantului de la un orizont la celălalt îi aducea aminte de primul drum din copilărie către casa bunicilor. Cinci anișori pe care îi putea număra pe degetele de la o mâna avea fetița cu două codițe împletite care pornea pentru prima dată către casa bunicilor, 14 ani în urmă, cu păpușică ei de nedespărțit, Alinuța.

– Alinuțo, tu să mă ții de mână strâns și să nu îmi dai drumul până nu îți spun eu!, îi spunea păpușicii ei de fiecare dată, negreșit, când porneau la drum.

Păpușica o însoțea oriunde, dormeau împreună, mâncau împreună cu locul ei asigurat la masă.

Nu își mai amintea complet drumul către casa bunicii, durerea despărțirii de părinți fusese prea mare ca să mai poată lega alte momente de fericire de atunci.

– Da’ dezbracă-te maică, nu ți-o fi cald? Doamne apără-mă și păzește-mă că eu nu mai pot să respir aici!, auzi vocea bătrânei de lângă ea, așezată de ceva vreme fără să îi fi simțit prezența până atunci.

– Stau bine, am mers mult, încă mă încălzesc, îi răspunse ea suav.

– Eheee, așa suferiți voi dacă nu ați îndurat vremurile noastre!, îi spuse bătrână dând din cap indignată.

Își aminti de cuvintele bătrânului de la intrare și lipindu-le de cele auzite acum parcă simțea dojana lor și mai puternic, se afla slabă și rușinată. Ușor, ușor își simțea trupul dezmorțindu-se și se întreba dacă totuși să se ridice și să îi lase locul bătrânului, dar amintirile îi invăluiră rapid pornirea, privind fulgii mari de zăpadă alunecand ușor pe geam :

” – Dacă ne îndrăgostim?, o întrebă el cu teamă.

– Probabil vom ajunge să ne iubim.

– Am momente când simt că te doresc.

– Să fiu a ta?

– Da, așa, visez, mă gândesc, mă întreb, cum ar fi…

– Și cum ar fi?

– Ar fi tare frumos.

– Ce îți place cel mai mult la mine?, continuă ea șirul întrebărilor.

– Îmi place tot. Nu pot să aleg ceva anume. Cred că încep să te iubesc.

– Ah, astea sunt cuvinte atât de mari…

– Ca tot ceea ce simt pentru tine.

– E posibil?

– Ce anume?

– Să se întâmple cu adevărat, să fim noi doi și cuvintele astea, paznici.

– Nu le-aș spune „paznici”.

– Dar cum?

– Mmmmm…dovezi. De realitate. M-am gândit prea mult la cuvintele astea.

– Doar la ele?

– Nu, la tine! La mine, la noi, fac parte din noi acum, dintr-un „noi” imaginat, nesperat. Cuvintele astea ne leagă.

– Credeam că la un moment dat te vei plictisi, insistă ea încercând să înțeleagă ce simte pentru el în aceleași momente în care el îi declara dragostea.

– Cum aș face asta?

– Te-ai sătura de cuvinte.

– Așa crezi tu, poate începi să mă simți, sunt un om al faptelor, nu al cuvintelor, dar dacă te doresc îți spun. Asta ne leagă, asta avem acum. A nimănui nu vei fi așa cum ești a mea.

– Vreau să te țin în brațe!, completă ea cedând dorinței mistuitoare.

– Așa, deodată?

– Așa vreau.

– Ce îți mai doreșți?

– Să mă strângi. Să mă alinti, să mă mângâi puțin, apoi îmi poți arăta cum mă dorești.

– Cum îți dorești tu toate astea dacă ești doar un copil?

– De ce-mi spui asta?

– Pentru că miroși a copilărie.

– Și cum miroase ea?

– A creioane mestecate.

– Poate pentru că mie îmi place să scriu doar cu creionul.

– Și ce scrii tu?

– Iubire.

– O scrii tu?

– Da.

– Cum?

– Te iubesc!

– Asta-i vorba de om mare, nu de copil că tine.

– Credeam că îmi spui ce simți.

– Îți spun. Simt că vreau să te respir, nu să te privesc.

– Și tu știi să scrii iubire.

– Eu nu o scriu, nu vreau, prefer să ți-o arăt.

– Dacă pleci, îmi lași inima ta?

– De ce?

– Mi-ar fi dor de mine cu inima altuia.

– N-am să mai plec deloc atunci.

– Dacă n-ai să mai pleci, toți anii mei tineri vor cânta o melodie pe care o vei ști doar tu.

– Ca un secret?

– Intim.

– Ce vrei să spui?

– Bătaia de inimă pe care ți-o da acest secret este însăși esență feminitățîi mele. Te face să respiri adânc propriul tău suflet, în timp ce pe mine doar mă privești. Mă iubești. Întinzi brațele spre primăverile mele. Te deprinzi să rămâi “tu” în prezența mea.

– Când te aud, simt un tumult în mine care îmi leagă dragostea de sufletul copilăriei.

– Și te simți copil alături de mine?

– Simt că te iubesc ca un copil.

– Cum iubesc copiii?

– Încăpățânat. Necondiționat. Începutul iubirii lor este la fel de fixat ca și începutul lumii.”

-Domnișoară, n-aveți un ceas? Cât o fi ora? Simt că mă sufoc de cald și trenul nu mai pleacă, dom’le!, fură întrebările bătrânei care îi întrerupse la momentul potrivit șirul amintirilor. Își simțea inima bătând cu putere în piept și trase puțin aer în piept, cât să nu fie auzită:

-Nu am ceas, dar nu vă faceți griji, va pleca curând, sigur mai așteaptă alți oameni care încă aleargă să îl prindă, îi spuse ea liniștindu-și bătăile inimii și gândurile care îi asupreau mintea de câteva minute.

-Asta-i bună! N-are ceas, spuse bătrâna de lângă ea clătinând din cap și uitându-se în spate să vadă dacă mai urcă lume în tren. Unde s-a mai văzut tineret în zilele noastre fără ceas? Doamne apară-mă și păzește-mă!