Răsărit

Răsărit

Cădeau frunzele de aur, prea grele pentru patimă crengilor. Răsărea soarele, prea greu de veselie pentru creanga încă somnoroasă a zării. Nu știa nimic altceva decât că venise să asculte răsăritul. Și nu era o părere că auzise în urma lui un foșnet de frunze veștede, căzute, căci pădurea care-l privea a oftat adânc. Treizeci și trei. Atâția copaci numărase în pâlcul din față lui, însă era uimit că în umbra lor erau mult mai puțini. Chiar un întreg, asta părea să fie în umbră. Dacă l-ar fi auzit cineva numărând copaci, probabil ar fi spus că este nebun. Dar asta nu conta, certitudinea asta o avea demult. Tocmai îi bătuse dragostea la fereastră, lui, când altora le bate la ușă. Ce nebunie!, gândea. Își răsfira anii precum numărase copacii și știa că și ei formează un întreg, în umbra formată de lumina ei. Pot sta ani între o întrebare și răspuns. Nici asta nu mai conta, chiar dacă îl primise sub o formă neimaginită. Un zâmbet? A născut vreodată un zâmbet o dragoste?, se întreba el iubit de umbră.

Privea în zare. Prin văzduh, vara a semănat, în mersul ei, culori la tot pasul, ca să nu-și piardă calea la întors. Dar culorile s-au schimbat și vara s-a rătăcit departe, așa cum se întâmplase și cu zâmbetul ei. Probabil, stătea undeva ascuns între copacii din pădurea îndepărtată. Să se apuce să îi numere și pe ei? Dar cu ce folos? Poate dacă ar avea certitudinea că asta l-ar duce mai aproape de ea, ar alerga spre ei numărându-i chiar dacă i-ar ajunge hainele zdrențe și răsuflarea în ultima picătură. Tot s-ar bucura de un moment de veșnicie, i-ar fi de ajuns. Și s-ar vedea nebun din nou. Iubirea nu reprezintă nicidecum o stare de luciditate, dimpotrivă. Este tocmai acea renunțare la luciditate, cea care mută munții din loc și creează alt univers. Închise ochii și se întrebă : Când am ajuns de la zâmbet la iubire? Nu-i de ajuns.

Privi din nou peisajul dinaintea lui. De ce-or fi ajuns cei treizeci și trei de copaci singuri? Rupți de toți ceilalți semeni. Că și cum cineva i-ar fi plantat acolo pentru propria dragoste, numărând anii de iubire și osteneală. Poate cineva a fost atât de nostalgic după anii ce au trecut încât a vrut să îi sărbătorească, pe rând, cu câte un copac. Dar erau toți de o seamă. Și de ce s-ar fi oprit la treizeci și trei? Nu, nu are sens. Sunt acolo dintr-un alt motiv, complet independent de toate explicățiile pe care și le oferea. Nici inima lui nu și-o putea explica prea bine, era alta acum. Până atunci, fusese stângace, o simțea tot timpul și mai mult îl încurca. Se împiedica de ea. Acum o simțea cum bate, o ținea strâns și se bucura de ea la tot pasul. Doar bătea în timp ce el asculta răsăritul, de asta venise.

– Asculți răsăritul?, îl întreba ea.

– Da.

– Și ce îți spune?

– Nimic, îi răspunse el cu teamă.

– Și atunci ce asculți?

– Linștea lui.

Își dădu seama că își imaginase prezența ei și cuvintele. Se temea că le-a vorbit cu voce tare. Îi bătea inima cu putere. Chiar și în mintea lui doar, fata cu zâmbet frumos îi vorbise. Ce i-ar mai spune oare? Închise ochii. Îi deschise. Nu putea totuși să rateze spectacolul culorilor unui răsărit, alături de liniștea lui. Tânjise prea mult după momentul acela ca să poată pierde vreun moment din el. Privea umbra copacilor, căzută ușor pe verdele veștejit al verii, ruginit în întorsura timpului. Multe lumini și umbre se înlănțuiau în fața lui. O basma subțire de ceață dădea peisajului un ton de albastru, în față căruia rămăsese ușor înmărmurit. Un zâmbet – venea din soare, din vânt, din gând, fără vorbe. Dar albastrul pe care îl vedea ce ar avea de-a face cu zâmbetul? Simțea că își pierde mințile.

– Vai, ce-ți bate inima!, îi spuse un glas adânc.

– De unde știi tu?, răspunse el atent.

– Ai putea scutura toate frunzele copacilor cu bătăile inimii tale.

– Mi-ar plăcea. Dar mai las ceața să învețe șoaptele toamnei.

– Ce spun ele?

– Șoaptele?

– Da.

– Că tu ai cel mai frumos zâmbet din lume!

– Eu credeam că toamna vorbește despre culori.

– Poate să facă și asta, însă acum nu, vorbește despre tine.

– Eu i-aș vorbi despre zâmbet și curcubeu.

– Da?

– Da. Uită-te la cele două dealuri din față noastră. Le vezi?, îl întreba arătându-i cu

degetul înspre ele.

– Da, le văd.

– Mie îmi pare că este o prăpastie între ele. Așa îmi imaginez. De aceea aș avea nevoie de un curcubeu.

– Și ce-ai face cu el apoi?

– Aș vrea să mi-l întinzi tu să pășesc pe el. Să pot trece de pe un deal pe altul.

– Crezi că ți-aș da drumul așa ușor?

– Nu, nu vreau să îmi dai drumul. Vreau să vii cu mine. Te-aș lua de mâna și am alerga

împreună. Am fi o apropiere și o depărtare în toate culorile lumii.

– Suntem nebuni!, spuse el hotărât auzind dorința ei.

– Oare cum este nebunia?

– Este definitivă, dragă mea. De când te-am cunoscut am știut asta!

– M-ai cunoscut acum câteva ore.

– Ore? Pare că au trecut ani. Chiar mai devreme mă gândeam, câți ani stau între o

întrebare și un răspuns.

– Ce întrebare?

– Când aveam să te găsesc?, asta mă întrebam tot timpul.

– De unde mă cunoșteai?, întreba ea curios-speriată.

– Nu te cunoșteam, dar te doream. Te-am plămădit din multe dorințe și gânduri ale

mele.

– Încep să cred în ce îmi spui, spuse ea liniștindu-se.

– Asta îmi doresc, să ai încredere în mine.

– Deși abia m-ai găsit tu. Iar eu nu știu nimic despre tine.

– Da, dar te cunosc demult. Din toate dorințele mele. Și îți voi spune despre mine orice îți doreșți tu. Să mă cunoști, să nu îți fie teamă.

– Spune-mi care este răspunsul.

– Acum, în cea mai frumoasă dimineață din viața mea. Acum mi-a fost dat să te găsesc, aici. Putea fi ceva mai solemn de atât?

– Te aud și mă întreb și eu, cum pot trăi oamenii fără să cunoască dragostea?

– Dacă asta este întrebarea ta supremă, fii sigură că voi avea grijă să nu se aștearnă an până la răspuns.

– Atunci hai să ne cunoaștem mai bine. Uite, vorbeam despre șoapte și culori. Privim acum un întreg de culori smuls din inima luminii. Care este culoarea ta preferată?

– Albastru, spuse el zâmbind ușor în colțul gurii.

– Mă așteptam, pari un bărbat iubitor de albastru.

– Cum?

– Îți spun mai târziu. Acum mai vreau să știu ceva. Spuneai că m-ai găsit, plămădită din dorințe și gânduri ale tale.

– Da, exact așa.

– Cum ai făcut asta?

– De multe ori pur și simplu am privit cerul, noaptea.

Am privit stelele, o căutăm pe cea mai strălucitoare. Știi, speram că atunci când te voi găsi, să-ți pot privi chipul, să-ți dau după ureche sclipirea din păr și să cobor minunea ta între noi. Așa te-am plămădit. Te vedeam zâmbind, ca în această dimineață. Te vedeam alergând pe curcubee, așa cum mi-ai spus. N-aș fi putut dori nimic mai mult de atât, ești cea mai mică fată între păsările lumii.

Dar când pleacă ele vara, tu nu mă părăseșți. Îmi strălucești mai mult, îți încingi mijlocul și mă iei de mâna să alergăm împreună, să căutăm șoaptele toamnei. Uite, acolo, privește în zare. Vezi copacii cu vârfurile lor galbene? Tu ai sta într-un vârf și eu într-altul. Așa, cu privirile legate de fiori atotștiutori, am descoperi înălțimile. Și poate, dacă s-ar lăsa noaptea, ai străluci acolo. Aș coborî și te-aș privi.

Te-aș cuprinde și m-aș uita la tine ca o stea desprinsă din întunericul fără capăt și dusă în adâncurile inimii mele.

– Ce frumos!, spuse ea pierdută în trăiri până atunci necunoscute.

– Eșți hotarul dintre sufletul și trupul meu. Aș putea să sufăr eu vieți la rând ca tu să rămâi așa cum eșți, tânără și frumoasă. Ești cea mai frumoasă fetiță din lume!

– Nu mai am alte cuvinte acum, dar îți pot spune că am o certitudine. Culoarea ta preferată și cerul cu stele sunt legate.

– Spune-mi tu, fetiță, cum ar fi ele legate?

– Albastru. Alb-astru. Astru-alb. Ți-am fost astru mai întâi, cel mai strălucitor pe care îl căutai. Apoi am devenit albastru, ți-a fost mai ușor să mă vezi, în timpul zilei, î timpul nopții. Și mai ușor să mă atingi. Să mă ai. Să îți devin cea dintâi fetiță între toate păsările lumii, să îți aduc vara și să îți plec brâul albstru de mătase, frânt în timp, în zările anilor tăi. Pricepi tu acum prețul iubirii tale?

Razele soarelui îl încălzeau atât de tare încât simțea că se sufocă. Nu știa dacă își imaginase sau trăise cu adevărat un sentiment atât de ireal.