Ceața

Ceața

Doi. Din unul doi. Unul din doi. Îi văzuse din depărtare și se hotărî să se apropie. În timp ce pășea, tot număra în gândul lui: doi, unul, din unul doi. Își dăduse seama că amesteca numerele, că nu ținea un șir corect. Doi, totuși, număratul începe de la unu. Se uită la pașii lui. Numără: unu, doi. Ridică privirea, se uită din nou la ei, numără din nou : doi, unu. Brusc îi interveni gândul că înnebunește și încercă să oprească orice numărătoare.Se gândi mai degrabă la ce va face când se va apropia de ei. Să-i privească sau să îi fotografieze?

Hotărî să îi privească mai întâi. Îi vedea înlănțuiți, legați, apropiați, tandru înveliți în ceață. Adora ceața, îl fascina apariția, felul în care învăluie forme de viață, în care le prinde în strânsoarea ei, fără să mai vezi ce se întamplă înăuntru. Oare cum poate afla el ce se întâmplă înăuntru? Își dezmierdă din nou gândurile : doi, unu. Acum avea această certitudine, numărătoarea avea legătură cu ea. Cea care avea să îi fie, vie, a lui. Mai mult ca oricând. Se întoarse cu privirea la ei, dar totuși, parcă nu despre ei gândea mai devreme…da, ceața! La ea se gândea! Își aminti de ‘înăuntru’. Ceața prinde în mișcarea ei forme de viață pe care le mai dezvăluie abia cand povestea atinge intensități nemaivăzute. Iar își întrerupse șirul gândurilor, întrebându-se, Care poveste?, după care continuă totuși speriat. Se hotărî să pregătească aparatul pentru fotografii tocmai dându-și seama că ceața este atat de imprevizibilă încat poate dezvălui complet brazii, pierzând magia, ceața făcea deja parte din povestea lui. Aceeași pe care ar fi vrut să o contureze în fotografia lui. Încă îi mai privi, așa îmbrățișați, cu trunchiurile pe jumătate dezgolite, pe alocuri ascunse în ceață, contrastul perfect între formă și dorință. Mister și extaz. Iubire. Acum lega totul în poveste. Iubire îi inspirau brazii, de aici numărătoarea, doi, unu. Așa începe numărătoarea în iubire. Doi…apoi doi devin unul. Acum își explică totul. Vedea povestea în ochii lui. Acum știu că totul se rezumă la ea, la ceea ce ar fi vrut să îi spună și acum repetă totul în mintea lui, imaginandu-și dialogul cu ea, știind că ceața o va ivi :

– Tu iubești ceața? o întrebă el încurcat de emoție, neștiind cum altfel să îi întredeschidă buzele și să îi audă vocea.

– O iubesc, sigur, pentru mister, răspunse ea, lăsând vocea să îl cuprindă.

– Înțeleg că iubești și misterul?

– Da. Și contrastul.

– Spune-mi mai multe, îi spuse el, știind.

– Contrastul de alb și negru, nu știm nimic despre mister, uneori eu mi-l imaginez ca fiind negru. Probabil pentru că îmi place mult culoarea și o atașez ușor misterului. Apoi alb. Ceața este albă, nu?

– Când este deasă, da, este albă, îi răspunse din nou știind.

– Da, de aceea o iubesc. Și mai este un motiv.

– Mi-l spui și pe acela?

– Da, fotografiile tale.

– Iubești ceața datorită fotografiilor mele?

– Da, pentru că spun o poveste. Toate fotografiile tale spun povești.

Nu putu să mai răspundă, știind că s-a îndrăgostit de ea, incurabil. Abia acum înțelegea, număra brazii ca în iubire, doi, unul. Unul singur deveneau trupurile, al lui, al ei, învăluite în ceața dimineții. Număra pașii, unui doi. Pașii duceau la ea. Cum de nu se gândise la asta? Respiră adânc.

– Mi-ar plăcea să îți spun în fiecare seară câte o poveste, îi răspunse el, cu dorința de a-i transmite ușor dragostea lui.

– Despre ce ar fi ele?

– Despre ce simt.

– Ce simți?

– Acum?

– Da.

– Că te iubesc!, îi spuse el dintr-o răsuflare.

Ochii ei căpătară o strălucire pe care el nu o mai cunoscuse, ea nu o mai aprinsese. Atunci știură amândoi totul. Amândoi cunoscură întregul. Totul. Ceața învăluia în continuare brazii, timpul ajuta iubirea să crească.

– Aș vrea să îți răspund acum că îmi bate inima de emoție, dar nici asta nu mai știu. Nu cred că bate. Mai degrabă ticăie. Ticăie a timp. A viață. De o viață te aștept!, îi spuse ea.

– Nici eu nu aș ști să îți răspund ce face inima mea acum, dar dacă și tu mă iubești, știu.

– Te iubesc!, răspunse încurajată.

– Da, știu acum, inima mea înflorește. Cum înfloresc cireșii primăvara. Da, asta faci inimii mele. O scoți din iarna sufletului meu și îi dai cireși înfloriți.

– Vei putea pune asta într-o fotografie?

– Da, voi pune asta într-o fotografie care va spune povestea noastră. Pe aceea ți-o voi citi în fiecare seară așa cum îți dorești.

– Da! Vreau să-mi spui povestea asta, apoi vreau să-mi spui alte povești. Ale fiecărui sentiment trăit de tine.

– Ți le voi spune pe toate, seară de seară.

– Îmi vei spune povești cu brazi și ceață?

– Sigur, cu răsărit și dimineți, îi spuse el tandru, apropiindu-se.

– Așa creezi povești în fotografii?

– Așa creez iubirea cu tine. Iau bucăți de iubire și și de prezent și le lipesc. Astăzi, văzând brazii, îmbrățișarea, ceața, am știut că voi crea iubire. Asta mi-a dat putere să te iubesc. Să știu că sunt Creatorul iubirii și inventatorul fiorilor tăi mă face să mă simt viu. De fapt, nu creez mai multe povești în fotografii. Creez povestea. Cuvintele diferă, formele care prind viață acolo. Credeam că sunt doar norocos să le văd, să prind momentul potrivit, să văd cum se dezbracă lumina în fața mea, acum știu că nu este așa, eu am creat totul. Mi-a fost dor de tine până te-am găsit, de acum încolo te țin de mână. Până la capăt!

Erau prea aproape de brazi să îi mai poată cuprinde în fotografie așa cum îi văzuse el, așa că făcură amândoi câțiva pași înapoi, să fie toată povestea într-un singur cadru. Un întreg, al lor. Unul. Au numărat câțiva pași. Unu, unu. Sunt unul singur acum. Ceața încă aștepta.