Vântul

Vântul

 – Ai simțit vântul la fereastră?, întrebă el sufocat de emoție.

– L-am simțit, la fereastră și în tot corpul, șuiera!, răspunse ea calm.

– Ce ți-a spus șuierul lui?

– În corp sau la fereastră?

– În corp!

– Că îți este dor de mine.

– Și la fereastră?

– Să îți răspund și eu.

– Atât? Eu l-am rugat să îți spună mai multe.

– Mi le-a spus pe toate, acum vreau să îți răspund.

– De ce nu i-ai spus vântului răspunsul?

– Mi-a fost teamă.

– De ce?

– Să nu întârzie prea mult!

– Atunci spune-mi tu, acum, răspunde-mi. Știi oare cât am așteptat?

– Dumnezeule…

– Asta ți-a spus?

– Nu, asta i-am răspuns. Așa începusem răspunsul! De ce nu mă lași să termin ce am de spus?

– Nu am răbdare! Te rog, spune-mi răspunsul!

– Dumnezeule, îți mulțumesc din suflet că te iubesc!

– Ah, mă iubești! Stai…încă aud cuvintele tale, nu spune nimic, încă o clipă de tăcere doar…Și eu te iubesc, se mulțumește în iubire?

– Sigur că da, mereu. Mai ales ei, iubirii!

– Atunci eu am să îți mulțumesc ție că sunt bogat!

– Cum ai adunat tu bogăția?

– Privindu-te, iubindu-te pe tine, cea dintâi fiică a Soarelui!

– Ai tu cuvinte de aur?

– Aur?

– Da! M-ai numit fiica Soarelui, credeam că ai cuvinte de aur!

– Nu am nici aur, nici cuvinte, fetiță frumoasă, am mâna ta în a mea!

– Nu-i puțin?

– Nu, te țin de mână pe drumul meu spre o dragoste de care nu știam că sunt capabil și merg mai bine!

– Ține-mă pentru totdeauna!

– Așa voi face!

– Și dacă se termină drumul?, glasul ei se colora.

– Ajungem la dragoste!

– Ce e dincolo de dragoste?

– Tu!

– Noi!, culorile se simțeau tot mai mult.

– Tu care ai făcut posibil noi!

– De unde știi?

– Când începi să te dăruiești unui om, primești mai mult decât dai. Căci înainte de iubire nu ești nimic, apoi te descoperi, te îndeplinești!

– Eu te îndeplinesc?

– Întru totul! De aceea spun că dincolo de dragoste ești tu!

– Noi!

– Cred că înnebunesc, știi?

– De ce?

– Uneori mi se pare că aud vocea ta în toate zgomotele lumii.

– Și asta e rău?

– Nu, asta mă liniștește. Dar altceva mă neliniștește! Că trec de la o stare la alta! Nu așa fac oamenii nebuni?

– Nu, așa fac oamenii care iubesc. În iubire nu există o măsură a stărilor, nici o limită sau o schemă, iubirea nu urmează o cale, ea ne dă în leagăn! Uneori te dă mai tare, să dăruiești tot ce ai, alteori te dă mai încet, știi? Să se așeze bătăile inimii!

– Și ele îți aparțin!

– Totul, vântul și Soarele îmi aparțin! Vântul suflă către tine toată căldura, iar Soarele îți așează în ochi o strălucire pe care o cunoști doar când mă privești! Ți-am așezat-o din prima dimineață, când m-ai privit și ți-am zâmbit!

– De aceea nu te-am mai putut vedea decât pe tine?

– Nu știu, poate asta a fost treaba Soarelui!

– Dar nu era pe cer încă!

– Pentru că era la tine în priviri! Așa începe iubirea, când îi luminezi viața celuilalt! De atunci îmi luminezi tu viața, îți mulțumesc că ai venit în cea mai frumoasă dimineață!

– Mulțumesc că m-ai așteptat!